ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

LUCRARE DE LABORATOR

TEMA:

EXPERTIZA ARTICOLELOR DIN STICLĂ

A elaborat: Oprea Silvia, studenta gr. MKL-162/f.r

A verificat: Cernavca Mihai, conferentiar universitar

 Chisinau 2018

CUPRINS
1. Istoria sticlei. Primele forme de sticla
2. Procesul tehnologic de obtinere a sticlei
3. Proprietatile generale ale sticlei
4. Chimia sticlei. Metalizarea superficiala a sticlei. Calire sticlei.
5. Tipuri de sticla
6. Verificarea calitatii articolelor din sticla si defectele lor
7. Marcarea, depozitarea si ambalarea articolelor din sticla
8. Date conform analizei de laborator
9. Reciclarea sticlei
10.Concluzie
11.Documente
12.Bibliografie
 1. Istoria sticlei
Primele forme de sticlă

Plinius menționează în Istoria naturală o poveste despre descoperirea sticlei. Pe scurt, un grup

de marinari fenicieni de pe un vas ce transporta sodă a venit la țărm spre a face focul. Plaja
întinsă era plină de nisip, dar nici un bolovan pentru a ține vasul la foc. Marinarilor le-a venit
ideea de a folosi câțiva bulgări de sodă de pe corabie. Și au făcut focul, pregătindu-și mâncarea și
apoi dormind. Dimineață, scormonind din întâmplare prin cenușa focului, un marinar a găsit
câteva pietricele lucioase, care nu semănau cu nici un material obișnuit. Erau bucățele de sticlă.

Întâmplarea a fost verificată de oamenii de știință, care au dovedit că focul făcut pe plajă, chiar și
pe bază de cărbune, nu poate duce la temperaturi suficient de mari pentru producerea
topirii nisipului (prima condiție pentru apariția sticlei). Povestea lui Pliniu a fost catalogată ca
fiind falsă. Acest lucru este însă greșit. Indiferent dacă povestea cu bulgării de sodă este sau nu
adevărată, pe plajele și deșerturile nisipoase din zonele bântuite de furtuni cu trăsnetese găsesc
destul de frecvent forme de sticlă naturală, formată de temperatura ridicată a trăsnetului. În
anumite locuri din SUA (ex. Florida sau California) acestea se comercializează, fiind vândute
turiștilor fie în formele ciudate naturale, fie cu anumite prelucrări.

Sticla naturală, creată de lovitura trăsnetului, este prima formă de sticlă cunoscută de catre om.

Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic. Aici s-a descoperit faptul că,
acoperind pereții unui vas din lut cu un amestec de nisip umed și sodă, la ardere acesta se
transforma în smalț, adică într-o peliculă subțire de sticlă. Ulterior amestecul din care se obținea
smalțul a fost îmbogățit cu var, acesta devenind un element de primă importanță în producerea
sticlei. Prin intermediul altor adaosuri (ca fier, cupru, mangan etc), egiptenii au obținut smalț de
mai multe culori (albastru, galben, violet, prupuriu etc). Ulterior s-au obținut din amestecul ce
producea smalțul, odată ars în cantități mai mari decât subțirea pojghiță de pe un vas, bulgărași
de smalț sau sticlă. Astfel au apărut primele obiecte făcute din sticlă - mărgelele. Se apreciază că
cele mai vechi mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.

În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă inițiale, la felurite obiecte
din sticlă, de mici dimensiuni în imensa lor majoritate: flacoane pentru parfumuri, cupe pentru
băut, vase pentru îmbălsămare etc.

Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era opacă! Din amestecul
simplu (fără adaosuri) se obținea o sticlă verde-maronie, asemănătoare ca aspect cu zahărul ars
din zilele noastre. Pentru obținerea unei sticle transparente era nevoie de o temperatură de
minimum 1500 grade Celsius, ce nu puteau fi obținute cu tehnologia egipteană.

Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei vergele de fier se fixa un
amestec de lut și nisip, de forma dorită. Sticla fierbinte, vâscoasă, se turna pe o masă din piatră și
se întindea cu altă vergea din fier. Apoi meșterul sticlar răsucea bila, făcând sticla vâscoasă să se
lipească de ea, luând forma dorită. Procesul tehnologic era greu și periculos, iar prețul sticlei era
apropiat de cel al pietrelor prețioase. Tot egiptenii au meritul de a fi fost primii în a realiza
proteze oculare.

Materiile prime folosite la obţinerea sticlei.

La obţinerea sticlei sunt utilizate materii prime principale, care dau marea majoritate a
proprietăţilor, în rândul cărora intră vitrifianţii, fondanţii şi stabilizanţii, precum şi materii prime
secundare, care cuprind afinanţii, opacizanţii, decoloranţii şi coloranţii.

Materiile prime principale sunt principalele trei categorii de oxizi care alcătuiesc compoziţia
sticlei cu un rol bine determinat în formarea proprietăţilor acesteia.

Vitrifianţii sunt materialele care intră în cantitatea cea mai mare în masa sticloasă, având rolul
principal în formarea sticlei, deoarece prin topire şi răcire conferă starea vitroasă, specifică sticlei
(corp solid transparent). Materiile prime cu rol de vitrifianţi sunt: nisipul cuarţos, cu un conţinut
în dioxid de siliciu (SiO2) de peste 95 %; boraxul şi acidul boric din care rămâne în sticlă
trioxidul de bor (B2O3) şi pentaoxidul de fosfor (P2O5).

Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de topire a vitrifianţilor (sub 1500 oC) şi de a realiza

trecerea sticlei solide în stare păstoasă la o temperatură mai scăzută. Fondanţii folosiţi la
obţinerea sticlei sunt: carbonatul de sodiu - soda calcinată (Na2CO3) şi carbonatul de potasiu
K2CO3. Oxizii alcalini rămaşi după adăugarea fondanţilor participă la îmbunătăţirea unor
proprietăţi ale sticlei cum sunt: luciul şi transparenţa.

Stabilizanţii au rolul de a mări stabilitatea chimică şi de a îmbunătăţi proprietăţile mecanice şi

termice ale sticlei. Se foloseşte în cantităţi mari oxidul de calciu (calcarul), oxidul de magneziu,
iar în cantităţi mai mici oxidul de bariu, oxidul de plumb, oxidul de zinc.

Materiile prime secundare sunt substanţe care se adaugă în proporţii mai mici pentru a-i conferi
anumite proprietăţi sticlei.

Afinanţii au rolul de a limpezi masa sticloasă topită, eliminând bulele de aer şi de gaze rezultate
din reacţiile chimice dintre componenţi prin antrenarea acestora la suprafaţă. În calitate de
afinanţi se folosesc: trioxidul de arsen, sulfatul de sodiu, azotatul de sodiu sau potasiu, sultaful
de calciu.

Opacizanţii sunt substanţe, care dacă se află fin dispersate în sticlă, fac ca aceasta să fie
opalescentă. Opacizarea se face prin adăugarea de bioxid de staniu, bioxid de titan, fluorină,
criolită sau bioxid de zirconiu.

Decoloranţii se introduc cu scopul de a înlătura culoarea imprimată sticlei de către diferite

impurităţi din materiile prime, de exemplu culoarea verzuie datorită prezenţei fierului. În acest
scop, se folosesc amestecul de trioxid de arsen şi azotatul de sodiu.

Coloranţii se utilizează pentru obţinerea unor sortimente de sticlă cu diferite culori. Cei mai
utilizaţi coloranţi pentru sticlă sunt: oxizii de fier (dau nuanţe de albăstrui sau galben), oxidul de
mangan (albastru), oxizii de mangan (roz-gălbui), oxidul de nichel (violet), oxidul de crom
(verde) etc.
Se pot folosi ca materii prime şi cioburile de sticlă, care contribuie la reducerea consumului de
materii prime, concomitent cu ameliorarea proprietăţilor sticlei.

2. Procesul tehnologic de obtinere a sticlei

Procesul tehnologic de obţinere a articolelor din sticlă cuprinde patru faze mai importante:
obţinerea masei sticloase, fasonarea, recoacerea şi finisarea.

Obţinerea masei sticloase are loc prin:

topirea amestecului de materii prime, controlate conform reţetei de fabricaţie, în cuptoare

speciale;

afinarea se realizează prin adaosul de afinanţi, eliminându-se bulele de aer şi gazele, prin
antrenarea lor la suprafaţă;

omogenizarea compoziţiei chimice a masei sticloase, pentru a obţine o viscozitate care să

permită prelucrarea sticlei în condiţii favorabile.

Fasonarea constă în transformarea masei sticloase în ob iecte, prin utilizarea procedeelor ca:

suflare, presare, tragere sau laminare.

Suflarea este procedeul prin care se obţin produse cu pereţi groşi şi cu cavităţi interioare de
forme diferite, suflarea se poate realiza cu maşini automate, semiautomate sau de către
muncitori, printr-o ţeavă de oţel care are la un capăt masa de sticlă vâscoasă. Astfel se obţin
diferite produse de uz casnic şi articole tehnice.

Presarea constă în introducerea unei cantităţi de sticlă topită în forma unei matriţe urmată de
presarea materialului. Sticla se introduce într-o formă metalică, se presează cu poansonul; prin
presare sticla umple întreaga formă, obiectul fasonat poate fi scos din formă după ridicarea
poansonului.

Tragerea se foloseşte la fabricarea geamurilor, plăcilor şi a ţevilor şi constă în trecerea masei de

sticlă printr-un sistem de valţuri, din care unul este fix, iar celălalt este mobil. Este o metodă
eficientă, iar produsele sunt de calitate superioară.

Laminarea constă în introducerea masei sticloase între doi cilindri laminori, care se rotesc în sens
invers. Prin acest procedeu se obţin geamuri, cu suprafaţa insuficient de netedă, fiind necesară
şlefuirea şi polizarea sticlei pentru obţinerea unor suprafeţe perfect netede.

Recoacerea constă în răcirea lentă a produselor fasonate de la temperatura de fasonare la

temperatura mediului ambiant. Scopul acestei operaţii este de a elimina tensiunile interne ce apar
în sticlă datorită răcirii rapide, tensiuni care ar diminua mult rezistenţa la şoc termic şi mecanic a
produselor finite.

Finisarea obiectelor din sticlă este necesare pentru conferirea unor proprietăţi estetice, se poate
realiza prin trei categorii de metode, şi anume:
mecanice: tăierea, şlefuirea, lustruirea mecanică, sculptarea, perforarea, matisarea mecanică
(sablarea) etc.;

fizice: pictarea, depunerea de sticlă colorată;

chimice: lustruirea chimică, gravarea chimică, matisarea chimică (opalizarea).

3. Proprietatile generale ale sticlei

Cunoaşterea proprietăţilor sticlei prezintă importanţă, deoarece ele determină calitatea,
sortimentul şi valoarea de utilizare a articolelor din sticlă.

Proprietăţile fizice mai importante sunt: masa specifică, proprietăţile termice, optice şi electrice.

Masa specifică variază între 2-8 g/cm3 în funcţie de compoziţia chimică. Astfel, sticla cu un
conţinut mai mare de oxizi ai metalelor grele au o masă specifică mai mare decât cele care au un
conţinut mai mare în oxizi alcalini.

Proprietăţile termice sunt determinate de comportarea sticlei faţă de căldură.

Conductibilitatea termică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un izolator termic;

Dilatarea termică este influenţată de compoziţia sticlei. Coeficientul de dilatare termică este

redus când sticla are un conţinut bogat de dioxid de siliciu, conţinutul mai mare în oxizi de sodiu
şi potasiu măreşte coeficientul de dilatare termică.

Stabilitatea termică reprezintă proprietatea sticlei de a rezista la variaţii mari şi rapide de

temperatură, fără a se distruge (se mai numeşte rezistenţă la şoc termic).

Proprietăţile optice ne arată comportarea faţă de lumină şi sunt exprimate prin transmisia luminii,
absorbţia luminii, indicele de reflexie şi refracţie.

Transmisia luminii se exprimă prin coeficientul de transmisie, care cu cât este mai mare cu atât
sticla este mai transparentă.

Absorbţia luminii se exprimă prin coeficientul de absorbţie (care este invers proporţional cu
transmisia), astfel când razele de lumină sunt absorbite parţial, sticla este translucidă, iar când
sunt absorbite total, sticla este opacă.

Indicele de reflexie se exprimă prin coeficientul de reflexie a luminii, care la sticla obişnuită de
geam este egal cu 4 %.

Indicele de refracţie este dependent de natura oxizilor şi de proporţia lor în sticlă, astfel oxizii de
plumb, bariu, zinc măresc indicele de refracţie (are valori mari la sticla cristal).

Conductibilitatea electrică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un bun izolator.

Proprietăţile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, elasticitatea, fragilitatea, rezistenţa.

Duritatea sticlei este cuprinsă între 5-7 pe scara de duritate Mohs şi variază în funcţie de
compoziţia chimică.

Fragilitatea denumită şi rezistenţă la şoc mecanic, este o proprietate negativă, sticla se sparge

uşor (fragilitatea poate fi îmbunătăţită

Proprietăţile chimice ne arată comportarea sticlei sub acţiunea agenţilor chimici (acizi, baze,
săruri) şi a celor atmosferici (umiditatea aerului, gaze din atmosferă).

Sticla are o foarte bună stabilitate chimică la acţiunea acizilor (numai acidul fluorhidric o atacă),
precum şi la acţiunea bazelor şi a apei. Totuşi, la o acţiune prelungită a umidităţii, sticla se
pătează şi îşi pierde din luciu şi transparenţă. Stabilitatea sticlei faţă de apă se îmbunătăţeşte prin
creşterea conţinutul de bioxid de siliciu şi oxid de aluminiu.

Proprietăţile igienico-sanitare ale sticlei sunt foarte bune, deoarece ea nu constituie un mediu

prielnic pentru microorganisme, se spală şi se întreţine uşor.

4. Chimia sticlei. Metalizarea superficiala a sticlei. Calire sticlei.

Chimia sticlelor
Sticlele sunt un amestec de dioxid de siliciu si silicatii ai diferitelor metale. Sunt materiale
necristalizate (amorfe), cu rezistenta mecanica si duritate mare, cu coeficient de dilatare mic. La
temperaturi mai inalte se comporta ca lichidele subracite cu vascozitate mare. Nu au punct de
topire definit. Prin incalzire se inmoaie treptat, ceea ce permite prelucrarea sticlei prin suflare,
presare, turnare, laminare.
Sticlele se obtin, in general, prin topirea in cuptoare speciale a unui amestec format din nisip de
coart, piatra de var, carbonat de sodiu (sau de potasiu) si materialele auxiliare. 
Proprietatile fizice ale sticlelor sunt determinate de compozitia lor. Sticla obisnuita, sticla de
sodiu are compozitai aproximativa 6SiO2·CaO·Na2O. Se intrebuintiaza la fabricarea geamurilor
si a ambalajelor de sticla. 
Sticla de potasiu are compozitia  6SiO2·CaO·K2O si este rezistenta la variatii de temperatura. Se
folosestela fabricarea vaselor de laborator.
Cristalul (sticla de plumb) este o sticla in care sodiu si calciul au fost inlocuiti cu potasiu si
plumb (6SiO2·PbO·K2O) si se caracaterizeaza prin proprietati de refractie bune si densitate
mare. Flintul si strasul contin un procent de plumb mai mare ca cristalul. Flintul se foloseste
pentru prisme si lentile optice.
Prin adaugarea unor cantitati mici de Al2O3 sau B2O3 se obtin sticle rezistente la variatii bruste
de temperatura care se folosesc la fabricarea vaselor de laborator (sticla Jena, Pirex sau Duran).
Au o rezistenta chimica mare si coeficient de dilatatie mic.

Compozitia chimica a unor sticle mai cunoscute

  Sticla de Sticla de   Stical de Sticla de        
Componenti geam butelii Sticla laborator laborator Sticla de Sticla Srical Sticla
i (Scaieni) (Sighisoara cristal Turingia Jena laborator Lindema optica optica
) (Ger.Glas. Pirex n cron flint
  ) greu
  % % % % % % % % %
SiO2 71,5 72,4 55,5 66 76 81 - 32,70 47
B2O3 - - - - 16 12 64 13,20 -
BeO - - - - - - 15,3 - -
CaO 7,9 9,3 - 8 0,2 0,5 - - -
MgO 3,6 1,l - 4,5 - - - - -
BaO - - - - - - - 45,90 -
PbO - - 30 - - - - - 46,40
ZnO - - - - - - - 3,50 -
Li2O - - - - - - 20,7 - -
Na2O 15,6 15,3 - 11 5,4 4,5 - - -
K2O - - 14,5 3 0,6 - - - 6,35
Al2O3 1,20 1,79 - 7,5 1,7 2 - 3,15 -
Fe2O3 0,20 0,2 - - - - - - -
As2O3 - - - - - - - 1,60 0,20
 
Sticlele colorate se obtin daca, in topitura, se adauga unii oxizi metalici (de Fe,Co,Cr,Cu etc.),
care formeaza silicatii colorati.
In industria sticlei se utilizeaza drept coloranti un numar foarte mare de substante care se
incadreaza de obicei in trei categorii: colorantii ionici, colorantii moleculari si colorantii
coloidali.
Colorantii ionici sunt in general oxizii metalici. 
Asa de exemplu sticla rosie contine si oxid de cupru I, sticla galbena sulfat de cadmiu, sticla
albastra oxid de cobalt (II), sticla verde oxid de crom (III), sticla violeta oxid de mangan.
Trioxidul de uraniu da o culoare galben-verde insotita de o frumoasa fluorescenta verde.
Colorantii moleculari sunt reprezentati de seleniu care da o culoare roz, de sulf care da o culoare
galbena sau galbena-cafenie si mai ales de sulfurile si seleniurile diferitelor elemente. Foarte
utilizat este amestecul CdS + CdSe care da o culoare rosie-rubinie a carei nuanta depinde de
raportul dintre cei doi componenti.
Colorantii coloidali sunt de fapt metalele care, prin tratamente termice adecvate, sunt dispersate
sub forma de solutie coloidala imprimand sticlei culori ce depind de dimensiunile particulelor
coloidale. Astfel, aurul fin dispersat in sticla da o culoare rosie-rubinie foarte frumoasa. Argintul
da nuante de la galben la cafeniu. 
Sticlele colorate se topesc in creuzete cu capcitati de ordinul sutelor de liri sau in cuptoare mici
in care temperatura, si mai ales caracterul mediului, se pot controla riguros.
Sticlele colorate se utilizeaza in afara obiectelor de menaj, in numeroase domenii importante.
Mari consumatori de sticla colorata sunt transporturile aeriene, navele, terestre. Semnalizarile
luminoase in transporturi au o deosebita importanta culorile utilizate deobicei, fiind rosul, verde,
albastru si galben.
Sticlele colorate se utilizeaza si drept filtre penru anumite radiatii. Pentru protejarea ochilor
sudorilor sau a celor ce privesc in cuptoare incandescente se utilizeaza asa-numitele sticle de
cobalt dar si alte sticle care pot retine radicali calorici sau ultraviolete. 
Filtrele colorate intra in componenta unor aparate optice sau de analiza, utilizate in laboratoare
de fizica chimie sau tehnica fotografica.

Metalizarea superficiala a sticlei

Sunt cunoscute numeroase procedee de splicare pe suprafata sticlei a unor particule metalice ce-i
confera propritati optice, electrice sau decorative foarte pretioase. Asta intrucat suprafata sticlei
are capacitatea de a fixa puternic particule solide.
Metalizarea superficiala a sticlei se practica de sute de ani pentru obtinerea oglinzilor. Mult timp
oglinzile s-au fabricat prin depunerea pe sticla a unui strat de amalgam de staniu (aliaj de Sn si
Hg). Acest procedeu a fost parasit deoarece amalgamul nu este stabilit si degaja in permanenta
vapori toxici de mercur. Din acelasi motiv aceste oglinzi se degradau relativ repede. Astazi
oglinzile se fabrica prin depunerea pe sticla a unui strat de argint metalic. Depunerea se
realizeaza prin reducera ionilor de argint dintr-o sare complexa amoniacala cu ajutorul unui
reducator organic (de exemplu, acid tartric). Solutia amonicala se obtine prin tratarea azotului de
argint cu amoniac. Atentie deosebita se da pregatirii suprafetei sticlei pentru a se asigura o buna
aderenta a argintului. In acest scop placa de sticla se lustrueste usor cu un abraziv foarte fin. Se
inlatura apoi orice urma de grasime prin tratarea sticlei cu un degresant puternic. Suprafata astfel
curatata se spala cu apa si se pastreaza acoperita cu o pelicula de apa distilata pana la argintare.
Una alt procedeu de depunere pe sticla a unor pelicule metalice este depunerea in vid. Pentru
aceasta piesa de sticla se introduce intr-un spatiu vidat in care se evapora metalul ce urmeaza sa
fie depus. Evaporarea se face fie introducand metalul respectiv in arc electric, fie depunandu-l pe
un filament de wolfram ce poate fi incalzit la temperatura necesara. Astfel se poate depune
practic orice metal. 
Sunt mai multe metode folosite scop. Amintim o metoda relativ recenta care consta in ingrosarea
suprafetei sticlei cu picaturi de metal topit. Topirea se realizeaza fie formand un arc elesctric
intre dou sarme din metalul respectiv, fie introducand o asemenea sarma intr-o flacara
oxiacetilenica. Asupra punctului unde se topeste metalul se indreapta un jet de aer comprimat
care pulverizeaza metalul topit si-l proiecteaza pe suprafata sticlei si astfel se incrusteaza
puternic in suprafata ei. Piese de sticla metalizate in acest fel sunt utilizate in constructii in
scopuri decorative. O sticla incolora metalizata cu Al pare argintata iar cu cupru-aurita.
Daca pe sticl ase depune o pelicula de dioxid de staniu, aceasta are proprietati semiconductoare.
Peliculele semiconductoare au multe aplicatii in laboratoare si in industrie. Ele sunt utilizate mult
pentru incalzirea electrica a obiectelor de sticla sau a continutului lor. Astfel, ferestrele
avioanelor si in special cele din cabina echipajului sunt protejate pe aceasta cale impotriva
givrajului (acoperiri cu gheata), fenomene curente la inaltimile de zbor ale avioanelor moderne.
Pentru laboratoare, industrie sau uz casnic se fabrica diferite vase de sticla prevazute cu
incalzitoare pe baza de pelicule semiconducatoare depuse direct pe peretii vasului. Introducerea
curentului electric se face prin intermediul unor contacte de argint depuse pe sticla cu ajutorul
unei paste pentru izolarea electrica a pastei semiconducatoare se depune pe ea o a doua pelicula
de SiO2 si TiO2.

Calirea sticlei
Calirea sticlei este cunoscuta cel putin din secolul al XVIII-lea cand ,,lacrima batavica”, obtinuta
prin caderea unei picaturi de sticla topita in apa, starnea uimirea tuturor. O astfel de picatura de
sticla racita brusc rezista la socuri puternice, dar devine instantaneu o pulbere fina cand i se rupe
codita subtire ramasa dupa desprinderea din bucata topita.
Calirea a fost aplicata industrial in 1930 pentru obtinerea placilor de asticla cu rezistenta marita,
numita ,,securit”.
Prin calire creste rezistenta sticlei si aceasta se datoreste unor eforturi de conpresiune in sfaturile
superficiale a placii, care compenseza apoi o parte din eforturile de tractiune ce apar sub
influenta solicitarilor mecanice. Valoarea tensiunilor de conpresie, respectiv rezistenta mecanica
a sticlei calite, este influentata de temperatura de la care incepe racirea si viteza de racire.
Calirea se aplica industrial pe scara larga la fabricarea parbrizelor si a celorlalte geamuri pentru
autovehicule.

5. Tipuri de sticla

Tipurile de sticlă se diferenţiază după structură, compoziţie chimică, proprietăţi şi destinaţie.

După compoziţia chimică se disting:
sticle unitare, care conţin un singur tip de oxizi ca vitrifianţi, de exemplu sticla de cuarţ, care
conţin cca. 98 % dioxid de siliciu;
sticle binare, care conţin două tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-sodică;
sticle ternare, care conţin trei tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-plumbo-potasică.
După destinaţie se disting următoarele grupe de sticlă: sticla comună; sticla cristal; sticla optică;
sticla specială.
Mărfurile din sticlă se clasifică în două grupe:
mărfuri din sticlă pentru menaj;
mărfuri din sticlă pentru construcţii.
Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru menaj cuprinde, după compoziţia chimică a sticlei, două
grupe:
Articole din sticlă comună;
Articole din sticlă cristal.
Articolele din sticlă se pot comercializa sub formă de servicii (seturi de pahare, servicii de
lichior, de vin, de apă etc.) sau sub formă de piese separate (obiecte de uz casnic, ambalaje de
diferite forme, articole din sticlă termorezistentă, articole decorative etc.).
Articolele din sticlă comună formate prin suflare au pereţii subţiri, sunt incolore sau transparente,
translucide sau opace, sunt finisate prin şlefuire. Cele obţinute prin presare au pereţii groşi, sunt
grele, au ornamentaţii în relief pe partea exterioară. Articolele suflate manual au cea mai mare
diversitate de forme şi în acelaşi timp valoare artistică ridicată. Dintre acestea se remarcă
articolele suflate manual fără ajustări sau adăugiri, articole din sticlă suprapusă, articole din sticlă
colorată, marmorată, filată, irizată etc.
Articolele din sticlă cristal se caracterizează prin omogenitate şi transparenţă ridicată, luciu
puternic şi produc prin lovire un sunet cristalin, prelung. Sunt finisate prin şlefuire cu şlifuri
adânci şi faţete care au efect deosebit la trecerea luminii.
Diversificarea sortimentului de articole din sticlă se realizează pe baza tipului de sticlă folosit
(reţetei de fabricaţie), cât şi prin folosirea diferitelor metode de fasonare şi finisare. Prin folosirea
de reţete cu constituenţi identici, dar în proporţii diferite, se obţin articole din sticlă cu
caracteristici diferite în privinţa culorii, luciului, transparenţei.

6. Verificarea calitatii articolelor din sticla si defectele lor

Aprecierea calităţii articolelor din sticlă

Aprecierea calităţii articolelor din sticlă pentru menaj presupune:

• identificarea sortimentului;
• determinarea caracteristicilor de calitate: -aspect şi culoare; -caracteristici constructive; -abateri
constructive; -rezistenţa la şoc termic; -prezenţa tensiunilor interne.

Identificarea sortimentului articolelor din sticlă

Recunoaşterea sortimentului articolelor din sticlă pentru uz casnic se efectuează prin analiză
organoleptică avându-se în vedere următoarele:

a) Denumirea şi destinaţia produsului (de exemplu: serviciu de şampanie, de lichior, pahar de

apă, vază de flori etc.);

b) Tipul de sticlă (comună, cristal, semicristal). Aceasta se va identifica organoleptic ţinându-se

seama de caracteristici, conform tabelului de mai jos:

Identificarea tipurilor de sticlă

Observaţii:

• Sunetul se apreciază cu un beţişor de lemn cu care se loveşte uşor obiectul, lateral la partea
superioară.

• Deosebirea dintre articolele de cristal şi cele din semicristal se face prin masă, care este mai
mică la semicristal.

Articolele de sticlă din cristal sunt marcate în mod deosebit astfel:

• marcaj rotund, de culoare aurie, inscripţionat cu specificaţia Pb 30% pentru cristal superior şi
Pb 24% cristalul cu plumb;

•marcaj pătrat, de culoare argintie, în cazul sticlei cristaline;

•marcaj sub formă de triunghi echilateral de culoare argintie în cazul cristalinului.

c) Metoda de obţinere (articole fasonate prin suflare, prin presare). Obiectele suflate au pereţii
mai subţiri, iar articolele presate au pereţii mai groşi. Prezenţa dungii de la încheierea formei
precum şi desenele în relief, indică faptul că articolul a fost obţinut prin presare.

d) Modul de finisare, se examinează vizual observându-se dacă finisarea este realizată prin
şlefuire uşoară (şlifuri superficiale), şlefuiri adânci, polizare şi lustruire, decorare prin pictare,
gravare, decalcomanii etc.

Determinarea caracteristicilor de calitate

Aspect şi culoare

Examinarea aspectului şi culorii se face vizual, urmărindu-se depistarea defectelor. Mărfuri

nealimentare Nuanţa de culoare se apreciază comparând articolele ce se examinează cu produsul
etalon. Articolele din sticlă pentru menaj pot fi incolore sau colorate. La cele incolore nu se
admit nuanţe verzui sau roz. Piesele componente ale unui serviciu trebuie să aibă aceeaşi nuanţă
de culoare. Referitor la aspect, se urmăreşte suprafaţa exterioară şi interioară a articolelor
observând dacă este netedă, lucioasă şi dacă prezintă defecte. Cele mai des întâlnite defecte sunt:
băşici, rizuri, fisuri, incluziuni, muchii şi colţuri tăioase, aţe şi vine, valuri, décor neuniform şi
asimetric, scurgeri de colorant.

b) Caracteristici constructive

• dimensiunile (înălţime, diametru, grosimea pereţilor) se determină cu instrumente de măsurat

obişnuite (riglă, echer). În funcţie de dimensiunea maximă articolele din sticlă pentru menaj sunt:
mici (până la 120 mm), mijlocii (121-200 mm) şi mari (peste 200 mm) • capacitatea se determină
cu ajutorul unui cilindru gradat, stabilindu-se cantitatea maximă de lichid pe care poate să o
cuprindă articolul respectiv. Această verificare este importantă pentru pahare, căni etc. • masa se
determină prin cântărire la balanţa tehnică. Rezultatele obţinute se confruntă cu cerinţele
documentului (standardului) care a stat la baza obţinerii produsului.

c) Abateri constructive

Aceste abateri se referă la ovalitate şi stabilitatea suprafeţei de sprijin, şi se determină astfel: •

ovalitatea se determină prin măsurarea a două diametre perpendiculare şi calcularea diferenţei
dintre ele. Rezultatul obţinut se confruntă cu prevederile standardului de produs unde se prevede
cât se admite să fie această diferenţă, pentru ca produsul să se considere corespunzător. Mărfuri
nealimentare • stabilitatea suprafeţei de sprijin se determină prin aşezarea produselor respective
pe o suprafaţă perfect plană apăsându-se uşor cu mâna în partea superioară. În cazul în care nu se
produc balansări ale produsului, rezultă că suprafaţa de sprijin, respectiv planietatea este
corespunzătoare.

d) Rezistenţa la şoc termic

Rezitenţa la şoc termic exprimă capacitatea produselor din sticlă de a rezista la variaţii bruşte de
temperatură. Principiul metodei constă în introducerea articolelor din sticlă încălzite în prealabil
la o temperatură superioară (t1) într-o baie cu apă rece ce are temperatura (t2) şi apoi examinarea
produselor pentru a constata cum s-au comportat, observând dacă prezintă crăpături, fisuri sau
ştirbituri. La produsele de menaj din sticlă calcosodică, obţinute prin suflare sau presare, pentru
determinarea rezistenţei la şoc termic se procedează în felul următor: În cazul paharelor se toarnă
apă clocotită în şuvoi subţire, pentru ca temperatura apei în pahar să ajungă la 95ºC şi se lasă
apoi să se răcească până la temperatura de 55ºC. Când temperatura apei din pahar ajunge la
această valoare se varsă conţinutul, iar paharul gol se introduce într-o baie de apă la 20ºC, se
scoate, se şterge şi se examinează. În cazul celorlalte produse, pentru determinarea rezistenţei la
şoc termic se pregătesc două băi cu apă, una cu temperatura de 55ºC, iar cea de a doua cu
temperatura de 20ºC. Ambele băi trebuie să aibă în interior plasă de sfoară sau de sârmă care
izolează pereţii şi fundul băilor ca nu cumva la introducerea articolului în acestea să sufere şocuri
mecanice. În băile astfel pregătite se introduc produsele din sticlă, mai întâi timp de 5 minute în
baia de apă caldă, iar alte 5 minute în baia cu apa la 20ºC, după care produsele se scot, se şterg şi
se examinează. Mărfuri nealimentare

e) Prezenţa tensiunilor interne

Tensiunile interne sunt forţe intermoleculare, răspândite neuniform în masa de sticlă din care
este fabricat produsul respectiv. Prezenţa lor micşorează rezistenţa termică şi mecanică a
produselor din sticlă. Prezenţa tensiunilor interne se determină cu ajutorul polariscopului. Pentru
aceasta, polariscopul se reglează astfel încât privind prin ocular să apară o coloraţie intens
violetă. În faţa analizorului polariscopului se aşează produsul de sticlă ce se cercetează şi se
roteşte treptat cu 360º perpendicular pe direcţia luminii polarizate, examinându-se. Dacă
culoarea violet se menţine în tot timpul cercetării produsului rezultă că el nu prezintă tensiuni
interne. În cazul în care culoarea violet se modifică apărând culorile: roşu, galben, alb sau unele
culori intermediare atunci înseamnă că produsul are tensiuni interne. Prezentăm în continuare
condiţiile de admisibilitate ale articolelor din sticlă pentru menaj referitoare la: culoare, defecte
admisibile, planietatea suprafeţei de sprijin, abateri de la verticalitate şi ovalitate.

7. Marcarea, depozitarea si ambalarea articolelor din sticla

Marcarea produselor din sticlă se face diferit după calitate. Marcarea articolelor din sticlă pentru
menaj se face pe fiecare ambalaj, prin aplicarea unei etichete, care trebuie să conţină cel puţin
următoarele menţiuni:

denumirea produsului;

marca de fabrică a producătorului;

calitatea;

modelul;

numărul bucăţilor ambalate;

numărul lotului;

semnul care defineşte fragilitatea.

Obiectele de cristal au etichetă sub formă de bulină, pe care se trece marca de fabrică şi
conţinutul în oxizi de plumb, în procente. Pentru cristal superior etichetarea va fi însoţită de un
marcaj rotund, de culoare aurie, inscripţionat cu specificaţia Pb 30 % pentru cristalul superior şi
24 % pentru cristalul cu plumb; marcaj pătrat, de culoare argintie, în cazul sticlei cristaline;
marcaj sub formă de triunghi echilateral, de culoare argintie în cazul cristalinului (sticlei sonore).

Ambalarea se realizează folosind ca materiale de protecţie hârtia de diferite calităţi şi cutii de

carton.

Transportul trebuie făcut cu atenţie pentru păstrarea integrităţii articolelor din sticlă.
Depozitarea trebuie efectuată în spaţii uscate pentru a evita unele modificări de luciu şi
transparenţă datorate acţiunii prelungite a umidităţii.

8. Date conform analizei de laborator. Mimarea procesului de la

cumparare pana la verificarea calitatii.
Pentru incercari au fost prezentate mostre, articole din sticla. S-au efectuat incercari
conform programului de incercari pentru a verifica calitatea articolelor din sticla si
defectele lor.Incercarile au fost efectuate in conformitate cu standartul de stat GOST
26822-86. Compania „CRISTALUX SRL’’ a vind un produs ce nu corespunde standartelor. Luind in
consideratia calitatea celorlaltor mostre, concluzionam ca a fost un lot defect.

Documentele vor fi anexate la sfarsit.

9. Reciclarea sticlei.
Ca și aluminiul, sticla poate fi reciclată prin topire la infinit, fără a-și pierde proprietățile; tot ca
și aluminiul, costurile de reciclare sunt mai mici decât cele de producție a sticlei din materii
prime, economisind astfel energie. Sticla are însă, din punctul nostru de vedere, o mare
problemă: e practic indestructibilă la coroziune, deoarece se descompune în aproximativ… un
milion de ani! Este, de departe, cel mai rezistent deșeu produs de umanitate (PET, cu o durată de
viață de cel mult 1.000 de ani, e al doilea în acest clasament).

 Altfel spus, sticla de bere din frigider, dacă nu este reciclată, va continua probabil să existe, în
aceeași formă, mult timp după ce specia noastră va fi dispărut. Nu e o perspectivă prea
încurajatoare să te gândești că tot ce va rămâne din civilizație vor fi niște sticle goale.

 Cum se reciclează?

 Procesul este relativ lung, dar în esență simplu: sticlele sunt spălate, apoi sortate după culoare
(pigmenții care dau culoarea sticlei nu „ies”), sparte, măcinate, apoi se elimină impuritățile
(etichete, hârtie, metal etc.) iar măcinătura este topită și transformată în granule – materia primă
pentru diversele utilizări ale sticlei reciclate.

 Din sticlă colorată nu se poate produce decât sticlă de aceeași culoare, cea incoloră fiind astfel
mai valoroasă, căci poate fi refolosită în mai multe scopuri. Atenție la sticla termorezistentă, cum
sunt vasele de Jena! Aceasta nu trebuie reciclată cu cea obișnuită, pentru că afectează procesul de
topire.

 În principiu, din sticlă se face tot sticlă pentru uz casnic, deși există și anumite utilizări ceva mai
„exotice” – de pildă faimoasa vată termoizolantă cu care se acoperă conductele de apă caldă,
unele amestecuri de betoane sau produse sanitare de genul chiuvetelor.

 Ce avantaje are reciclarea?

 Sticla este cel mai rezistent factor poluant, iar reciclarea sa economisește energie și bani. Alături
de hârtie, sticla reprezintă cea mai mare parte a deșeurilor depozitate în gropile de gunoi, în
funcție de greutatea acestora.

10.Concluzie

Luind in consideratie cele indicate mai sus, ne dam seama cit de importanta este sticla si
articolele din sticla in viata de zi cu zi si in elborarea noilor tehnologii ce permit sa avem un mod
de viata mai modern si mai calitativ.
 Pentru a incheia , sa amintim de piroceram, o noua sticla obtinuta in laboratoarele din
Corning(S.U.A.).Densitatea ei este mai mica decat a aluminiului, rezistenta sa la ruptura este
enorma, conductibilitatea termica mare. Rezista cu succes la atacul substantelor chimice, ca si la
temperaturile ridicate. Pentru a obtine acest piroceram, sticla trebuie tratata cu atomi de argint si
aur este pastrata un anumit timp la cuptor. Se obtine o substanta care contine cristale raspandite
uniform si care seamana mai mult cu un  portelan decat cu o sticla.
            Acest material este actualmente folosit in doua ramuri de activitate care nu au nici o
legatura intre ele: astronautica si… industria vaselor de bucatarie. O noua utilizare este insa
destinata de catre oamenii de stiinta piroceramului: pistoanele de motoare. Intr-adevar, noua
sticla se poate intrebuinta, fara teama de a se oxida, la temperaturi mai ridicate decat metalele.
            Dupa cum se vede , sticla devine azi un material mai versatil decat oricand.

11.Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sticl%C4%83

http://referate-lucrari.com/referat_Istoria-milenara-a-sticlei-1319.html

https://www.scribd.com/doc/5284279/P-II-Capitolul-3

https://www.scribd.com/document/258264715/Sticla

http://www.referatele.com/referate/chimie/online8/Sticla-chimia-sticlelor-
referatele-com.php

https://conspecte.com/Merceologia-marfurilor-nealimentare/marfuri-din-sticla.html