Cosmin Leucuța's Reviews > Robie

Am cumpărat cartea asta în primăvara lui 2015, de la un anticariat, cu doar 10 lei. Era nouă, în țiplă, am adus-o acasă și am pus-o pe raft, și am evitat-o aproape un deceniu. De ce? Pentru că are aproape 900 de pagini, și pentru că e scrisă de Maugham. Mai citisem de la el Luna și doi bani jumate, și Catalina, două cărți subțirele, ușoare, banale. Nu știam nimic despre „Robie”, dar cumva mă temeam de ea, pentru că mă gândeam că va fi sau o banalitate ca și celelalte, sau un monstru care o să mă răpună (în ultima vreme nu prea mai sunt fanul cărților de 1000 de pagini).

Înainte să mă apuc de ea, nu m-am documentat, nu am citit nimic, nici măcar review-urile de pe GR. Am luat-o pur și simplu de pe raft pentru că mi-am propus ca anul 2023 va fi anul în care voi acorda atenție tuturor cărților pe care le am de ani de zile pe lista de lecturi, dar pe care le-am tot amânat din motive incerte.

Robie e povestea lui Philip Carey, un băiețel care are un picior strâmb și care devine orfan pe la vârsta de 5 ani. E trimis să locuiască cu unchiul și mătușa din partea tatălui, și viața lui ia o mulțime de întorsături până la vârsta de 30 de ani, când se oprește povestea.

Lipsit de o adevărată îndrumare părintească, Philip e lăsat să își decidă direcția vieții, și, cum e și de așteptat, are parte de nenumărate eșecuri înainte să își găsească calea. De-a lungul călătoriei cunoaște o mulțime de personaje, și cu unele dintre ele formează legături de-a dreptul bolnăvicioase - în special vorbesc aici de Mildred, o fată pe care am urât-o cu toată ființa mea pentru felul în care s-a purtat cu Philip de-a lungul cărții, și l-am urât și pe el pentru că i-a permis să se poarte așa, și deși toată legătura lor se bazează pe un fel de robie aberantă a spiritului, am puternicul sentiment că și în ziua de astăzi există destui oameni care sunt prinși în relații similare, din care ar putea ieși fără prea mare efort și repercusiuni, dacă doar și-ar dori chestia asta. Iar felul în care Maugham construiește relațiile dintre aceste personaje e adevărata lovitură de maestru, adevăratul spirit nemuritor al acestei cărți, pe care, în ciuda masivității, am dat-o gata în mai puțin de o săptămână, fără prea mare efort. Sigur, ajută și faptul că Maugham are un stil simplu, direct și foarte eficient, și, deși n-am fost impresionat de chestia asta în romanele lui anterioare, în „Robie” funcționează perfect, și omul reușește să echilibreze perfect dialogurile, narațiunea și descrierile, evitând să alunece în obsesiile altor contemporani pentru monologuri de 20 de pagini sau narațiuni aride și plictisitoare.

Recomand cu mare căldură.