Valeriu Gherghel's Reviews > Anii

După anunțarea premiului Nobel pe 2022, opera prozatoarei franceze a fost îngropată sub ditirambi. Nu peste mult timp, euforia s-a răcit considerabil. Criticii au văzut în Annie Ernaux o demnă urmașă a uitatului Claude Simon.

Ce întâlnim, de fapt, în acest volum fără construcție, amorf, fără gânduri personale, decât o listă interminabilă de fapte, de imagini și cuvinte, de titluri de filme, de nume de englezoaice asasinate în anii 50 ai secolului trecut (Elizabeth Drummond, Janet Marshall etc.), de lozinci metafizice, lipsite de sens, precum propoziția atribuită lui Sartre: „A exista înseamnă a te bea fără să-ți fie sete = exister c'est se boire sans soif”. La fel de adânc e și acest dicton: „Pentru o călugăriță, perfecțiunea este să-și petreacă viața fecioară și să moară sfântă”. Și încă una, ultima: „Pentru o femeie, gloria este doliul orbitor al fericirii”. Profunzimea acestor ziceri (mă) amețește.

Nu atât stilul tern al autoarei m-a intrigat (la asta mă așteptam, fusesem prevenit de criticii francezi), cât babilonia acestei narațiuni greu de încadrat într-un gen, lipsa ei de miză, absența finalității. Autoarea zice că a compus o „autobiografie impersonală” și asta e adevărat (nu vorbește niciodată la persoana întâi, folosește „on”, „nous”), dar mă îndoiesc că „amintirile” ei sunt autentice, că le-a scos din „jurnalul / carnetele” pe care le ținea pe când era elevă într-o școală catolică. A notat acolo, prin 1952, numele „otrăvitoarei cu arsenic”, Marie Besnard? Sau l-a ținut minte? Mă îndoiesc și de una și de alta. Memoria e mereu amăgitoare și, adesea, ceea ce ne închipuim că am trăit cândva am aflat, în realitate, din ziare ori din spusele altora. Și e imposibil să dovedim că lucrurile stau altfel.

În treacăt fie zis, înțeleg să recunoști o dată că te-ai masturbat (fiindcă omul e o ființă hedonistă reprimată), dar să repeți asta la fiecare două pagini mi se pare cam mult. Mă tem că revoluția sexuală de la sfârșitul anilor 60 nu în asta a constat.

Bineînțeles, îi dau dreptate prozatoarei (și maeștrilor ei gânditori: Baudrillard, Bourdieu): e nașpa să posezi (prea) multe lucruri / bunuri. E o adevărată tragedie să trăiești într-o „societate de consum”: „Abundența de lucruri ascunde sărăcia de idei”, conchide autoarea. Ca și cum posesia ar exclude ideile. Și invers... (10.07.25, j).